[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Motto: Respectă patria oricărui om, dar pe a ta iubește-o!  

MICA MARE UNIRE!

24 IANUARIE

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text]

Fiecare început de an ne face să simțim că istoria este povestea sau memoria generațiilor, făcând-o să pară o dimensiune a geografiei ce-i dă ritm și sens. Dar, istoria este și o mare filosofie învățată prin exemple, născută din dorința desprinderii de aparențe. Tot istoria ne arată că nu suntem înzestrați pentru mari amărăciuni filosofice, chiar dacă pesimiștii aleargă la doctor când îi doare puțin capul…

În lumea planetară a istoriei, de cele mai multe ori nuanța este singura noutate, curiozitatea se vindecă doar cunoscând și văzând, iar nepăsarea este un viciu opus curiozității ce alterează chiar și amintirea.

Există momente în viață când ne dăm seama că nimic nu trece mai repede ca timpul. Trecerea lui nesfârșită îmbrățișează totul și absoarbe lumina făcând ca mari trăiri din viața noastră să se piardă, în timp ce lucruri fără importanță devin simboluri heraldice într-o lume pe care timpul continuă să o cizeleze și s-o îmbătrânească…

În istoria popoarelor apar uneori momente de cumpănă și primejdie. Atunci, fatalitatea sau voința divină aduc în fruntea acelui popor una sau mai multe personalități pentru a-l călăuzi. Așa a fost Alexandru Ioan Cuza…

La 24 ianuarie este aniversarea Unirii Principatelor și de atunci apa Milcovului a dispărut pentru istorie și a fost redată geografiei. Dar lucrul acesta s-a mai întâmplat. De exemplu: „Nu mai există Pirinei!” este replica istorică rostită la 16 noiembrie 1700 de către Ludovic al XIV-lea, când nepotul său, ducele de Anjou, desemnat succesor la tronul Spaniei, venise să-și ia rămas bun de la bunic. Cu alte cuvinte, dată fiind rudenia care se stabilise între cele două case regale, munții Pirinei nu mai despărțeau, ca până atunci, două state ostile…

A fi realist, acum sau cu ani în urmă, nu este același lucru. Fiindcă lumea a căpătat altă lumină și noi umbre, alte nuanțe și multe ambiguități. Dar indiferent de timp, înțelepții sunt mereu prudenți și nu contrazic ceea ce nu înțeleg. Iar, ca să înțelegi e nevoie mereu să afli mai mult, chiar și atunci când e vorba de un fapt atât de cunoscut cum este Unirea…

Mă gândesc la contextul politic al acelui timp, după Războiul din Crimeea (1854-1856), pe fondul unei Rusii slăbite mai ales după moartea țarului Nicolae I. Urmașul său, Alexandru al II-lea, a fost mai înțelegător cu evoluția istoriei, dar și mai slab. Așa se face că pentru prima dată, de veacuri, în 1856, Rusia cedează teritorii la presiunea puterilor occidentale. Ca urmare, sudul Basarabiei este restituit principatului Moldovei. Dar nu din spirit de justiție istorică, ci doar ca Rusia să nu mai poată controla gurile Dunării.

În cele două județe primite românii erau minoritari, fiindcă pe parcursul a sute de ani otomanii au populat zona cu turci și tătari, dar partea majoritar românească (centrul și nordul Basarabiei) rămânea în continuare Rusiei…

În acest cadru politic favorabil, la 1858, reprezentanții Marilor Puteri se reunesc la Paris și decid că principatele române se pot uni, cu condiția să aibă doi domnitori și câteva instituții comune la Focșani. Tot aceste puteri au hotărât organizarea         „adunărilor ad-hoc” pentru alegerea domnitorului, dar rezultatele din Moldova sunt măsluite de caimacamul (locțiitor domnesc în accepțiunea otomană) Nicolae Vogoride – un fanariot de sorginte bulgărească…

Atunci, românii se plâng lui Napoleon al III-lea, care după ezitări o convinge pe Regina Victoria a Angliei să obțină acordul sultanului pentru anularea alegerilor. Acestea sunt reluate, unioniștii câștigă și, după tergiversări, la 5 ianuarie 1859, un colonel aproape necunoscut – Alexandru Ioan Cuza – devine domnitor al Moldovei. Ce va face Bucureștiul? Aceasta era întrebarea, fiindcă acolo prestigiul și meritele Brătienilor erau de necontestat, dar la presiunea populară este ales ca domnitor tot Alexandru Ioan Cuza. Era 24 ianuarie 1859…

Prin acest act se încălca hotărârea Marilor Puteri în legătură cu cei doi domnitori și au urmat trei ani de tratative diplomatice intense „nășite” de Napoleon al III-lea, pentru a se admite faptul doar pe durata domniei de șapte ani a lui Cuza. Din anul 1862 „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei” se numesc România, iar drapelul are culorile de la 1848, albastru, galben și roșu.

Cuza a fost un domn remarcabil, aducând România pe calea reformelor. El a reușit, cu toată opoziția Rusiei, secularizarea averilor mănăstirești, fapt deosebit fiindcă de veacuri domnii și boierii români, înainte de pasul spre eternitate, făceau daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina, de la Sfânta Ecaterina, din Egipt sau Muntele Sinai. Așa, cu timpul, a șaptea parte din pământul arabil al țării aparținea unor biserici din afara granițelor. Mai mult, acestea trimiteau egumeni în mănăstirile românești pentru a urmări gestionarea bunurilor și a banilor care luau drumul muntelui Athos, Palestinei și al Egiptului. Această hotărâre s-a luat în ultimele luni ale lui decembrie 1863, când Kogălniceanu era prim-ministru, iar consecințele n-au fost ușoare.

Așa s-a putut împărți o suprafață de două milioane de hectare la peste 500.000 de familii de țărani, dar actul în sine n-a adus o ameliorare semnificativă a vieții țăranilor…

Un mare merit al domniei lui Cuza a fost adoptarea codurilor moderne în legislația românească, după modelul francez și belgian. Așa a apărut Codul civil, Codul penal și legile privind învățământul și introducerea alfabetului latin etc.

Astfel, la noi se scrie cu caractere latine numai din 1863. Înainte scriam ca rușii, bulgarii, sârbii cu litere chirilice, dând impresia Occidentului că facem parte din familia slavă. Tot lui Cuza îi datorăm alegerea capitalei la București, deși acesta a discutat cu liderii politici și economici ai timpului o altă variantă. Dar, faptul că Bucureștiul era mai mare ca Iașiul (și mai departe de Rusia), aflându-se pe axa comercială dintre Austria și Turcia, a primat. Dar de ce a fost detronat Cuza? Din multe motive. O parte le-am arătat…

La urcarea sa pe tron, Cuza s-a angajat să domnească șapte ani și să favorizeze alegerea unui domn străin, pentru a anula și disputele dintre marile familii ca Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Dar, Cuza n-a făcut nimic în această direcție, determinând însă apropierea conservatorilor cei mai de dreapta, de liberalii cei mai de stânga (Brătienii și Rosetti). Știm ce s-a întâmplat, Cuza a semnat abdicarea cu eleganță și a doua zi a plecat spre Austria. N-a reproșat niciodată nimic și n-a revendicat niciodată nimic…

A doua zi după abdicarea lui Cuza se constituie un guvern provizoriu prezidat de Ion Ghica. Acesta oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, dar acesta ezită fiindcă țara era vasală Turciei. Nici Napoleon al III-lea nu agrea varianta. Atunci, guvernul provizoriu l-a delegat pe Ion Bălăceanu să trateze problema la Paris, el întâlnindu-l odată pe împăratul Franței pe câmpul de luptă de la Solferino când era emisarul lui Cuza. Acesta a fost argumentul alegerii sale…

Faptele din culisele diplomatice ale evenimentului sunt prezentate nuanțat sub versiuni istorice cunoscute, dar este interesant cum a ajuns principele Carol (nepot al lui Napoleon al III-lea) în România.

Când bătrânul prinț Anton de Hohenzollern, tatăl locotenentului de 26 de ani din armata prusacă (principele Carol) s-a decis să-l trimită pe acesta în România (unde avusese loc plebiscitul), tensiunile dintre Austria și Prusia erau la vârf, iar traversarea împărăției austriece era extrem de riscantă. Atunci s-a apelat la o stratagemă și pe baza unui pașaport elvețian și cu o identitate de împrumut tânărul Carol s-a îmbarcat pe un vas dunărean, cu care din „întâmplare” călătorea și Ionel Brătianu. Așa a ajuns în țară la 10 mai 1866 și istoria noastră intră într-o nouă etapă…

A trecut timpul și, din păcate, unii n-au mai recunoscut valoarea lui Cuza sau istoria pe care trebuie să ne-o asumăm. Iar dacă vom merge tot așa va veni o vreme când nu ne vom mai recunoaște nici pe noi înșine. Dar, în istoria contemporană, discriminarea dintre înger și nălucă nu este bine stăpânită, de parcă nimeni nu știe încotro se duce și de unde vine, lăsând mereu adevărul să se învecineze cu tăcerea.

Apoi, dacă cel mai important reper al lumii creștine este iubirea, înseamnă că el este un ideal ratat. Fiindcă nimeni nu-și iubește semenul sau istoria ca pe el însuși și interesele sale. Iar eșecul iubirii devine un eșec intelectual al cunoașterii…

Din când în când, timpul face ca istoria să se amestece cu oboseala albă a memoriei și să pună stăpânire pe fapte, întâmplări și lucruri, învingându-le încet, după ce le mângâie cu lumină tăcută și praf…

Azi este 24 ianuarie, ziua în care ne amintim în sărbătoare de Unirea Principatelor și gândul coboară iscoditor spre trecut. Omul este mereu curios, iar curiozitatea se vindecă doar cunoscând și văzând, fără să uităm că nepăsarea este un viciu opus curiozității ce poate altera chiar și amintirea…

La 24 ianuarie se cântă „Hora Unirii” apărută în publicația lui Kogălniceanu „Steaua Dunării” la 9 iunie 1856, dar puțini știu că în text sunt reproduse pârți integrale din “Hora Ardealului”, publicată în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” a lui Gh. Barițiu din 14 iunie 1848…

Cinstind această sărbătoare, mă gândesc și la alte lucruri care s-au petrecut înainte și după înfăptuirea Unirii. Astfel, este important de știut că în perioada premergătoare Unirii apar în Principate primele trei loje masonice de obediență franceză, toate având același nume (Steaua Dunării), la București, Iași şi Galați. Acestea au întreținut relații strânse cu delegația europeană (alcătuită din masoni) pentru supravegherea alegerilor din Moldova și Țara Românească, promovând ideea alegerii aceleiași persoane: Alexandru Ioan Cuza, venerabilul lojei din Galați.

După câțiva ani de domnie, Cuza și-a pierdut o mare parte din sprijinul politic intern, iar imaginea sa se erodează și în cancelariile Marilor Puteri. Grupul său de susținători este din ce în ce mai restrâns, iar Primul Domn al Principatelor își uită dezamăgirea doar în apropierea iubitei sale Maria Obrenovici. Pe Cuza nu l-a cruțat nici boala, iar în octombrie 1865 îi scrie împăratului Napoleon al III-lea că ar dori să se retragă în mai 1866…

În acești ani, Cuza intră în conflict cu „Steaua Dunării” din București pe care o înlocuiește arbitrar (în 1862) cu loja „Alexandru Ioan Cuza I-ul”. Așa se face că masoneria română devine din ce în ce mai nemulțumită de absolutismul domnitorului și se organizează într-o opoziție ocultă, dar bine dirijată de Kogălniceanu în vederea unei lovituri de stat, care s-a și produs în 1866.

Nimeni nu contestă intențiile bune ale lui Cuza, dar reformele sale impuse prin decrete s-au transpus anarhic, iar diferența dintre proiecte și realitate a produs o nemulțumire generală. Mai grav este faptul că, dincolo de efectele propagandei, între domnitorul reformist și națiune se produce o ruptură.

În acest climat, forțele politice se coagulează într-o coaliție „monstruoasă” având ca scop revenirea statului la Programul anunțat pe pajiștea de la Islaz și consideră că o lovitură de stat este un rău necesar. Dar, ca orice conspirație respectabilă trebuia pregătită. Pentru aceasta, promotorii mișcării s-au grupat în loja masonică „înțelepții din Heliopolis” și au pregătit cancelariile Europei pentru eveniment, folosind mijloace clasice. Astfel, aceștia furnizau ritmic presei europene informații (reale sau fabricate) despre corupția și nesiguranța din România, urmărind o izolare oficială a țării. Apoi, au speculat o serie de contacte ale lui Cuza cu emisarii Rusiei, lansând ideea că Domnitorul ar intenționa să cedeze tronul unui favorit al marelui imperiu de la răsărit, etc.

În iunie 1865, Grigore Brâncoveanu, CA. Rosetti, Ion C. Brătianu, Anastasie Panu, Ion Ghica, Constantin Brăiloiu, Dimitrie Ghica și Gheorghe Știrbei redactează un fel de jurământ prin care „în caz de vacanță a tronului” să susțină un Principe Străin. Obosit și imprudent, Cuza transmite un mesaj la 17 decembrie 1865, prin care arată că este de acord cu orice eveniment în folosul țării…

Dar, rămânea legătura privilegiată a Domnitorului cu armata, chiar dacă acesta amânase reforma în domeniul militar. După înăbușirea, cu ajutorul armatei, a revoltei din 3 august 1865, unii ofițeri aveau rezerve în legătură cu intervenția în forță a armatei în societate. Acest lucru a fost speculat de maiorul Lecca, omul care avea sarcina din partea venerabilului francmason de atragere în mișcarea complotistă a unor conducători din armată. Ca să fie sigură treaba, în cele din urmă s-au asigurat și de sprijinul iubitei Domnitorului…

Așa se face că, în noaptea de 10 spre 11 februarie, Maria Obrenovici a primit misiunea de a-l ține pe Cuza cât mai târziu la o partidă de cărți, pentru a nu ieși în oraș unde își planificase o escapadă nocturnă și care i-ar fi dat ocazia să surprindă anumite pregătiri ale complotiștilor.

Ofițerul de serviciu care comanda garda Palatului era în temă, iar regimentul de artilerie al colonelului Haralambie luase poziții în apropiere. Apoi, ofițerii Pillat, Costiescu și Lipoianu au pătruns în Palat și au urcat la etajul unde erau dormitoarele princiare. În primul se afla Elena Doamna împreună cu copiii, iar alături Domnitorul Cuza cu Maria Obrenovici, care lăsase deliberat ușa descuiată.

Complotiștii l-au surprins pe Cuza dormind cu pistoalele pe noptieră. S-a trezit cu pistolul lui Costiescu la tâmplă, iar Maria Obrenovici a fost condusă acasă de Lipoianu. Apoi, Pillat s-a aplecat și pe spatele acestuia, cu pistolul la tâmplă, Cuza a semnat actul abdicării. Așa s-a reintrodus sistemul democratic parlamentar în țară…

Apoi, istoria a dovedit cât de mult a contat influența Eugeniei (care-l îndrăgise pe CA. Rosetti) asupra soțului ei, împăratul Napoleon al III-lea, la sugestia căruia este adus la putere prințul Carol…

După abdicare, țara a fost condusă de o locotenență domnească (N. Golescu, N. Haralambie și L. Catargiu) și de către un guvern provizoriu în frunte cu I. Ghica, până la 11 mai 1866…

După lovitura de stat, apare suspectă graba Adunării elective de a-l proclama Domn stăpânitor al Principatelor Unite pe Contele de Flandra, sub numele de Filip I. Liderii masoneriei române arătau că domnia lui Cuza a fost provizorie și reprezenta doar o etapă de reforme cu neputință de realizat de un Prinț Străin, fără a-l compromite.

Dar, Filip I aparținea ilustrei familii de Orleans, pretendentă legitimă la tronul Franței – iar Napoleon al III-lea ofensat, amenință că-și va retrage sprijinul masonic și diplomatic dacă nu se va renunța la această numire. După o lună de căutări, împăratul a fost de acord cu propunerea lui Carol venită din partea Angliei, fiind rudă pe linie maternă cu acesta…

Cuza a abdicat în anul în care Nobel a inventat dinamita și primul cablu telegrafic submarin traversează Atlanticul. Tot în același an Dostoievski a scris „Crimă și pedeapsă”, iar Eminescu publică în „Familia” poezia „De-aș avea…”

Dar nu trebuie să uităm niciodată importanța lui Cuza. Apoi, trebuie să ne reamintim că el a inițiat constituirea primei agenții diplomatice a Principalelor la Paris (1860), sub el s-a întemeiat Universitatea din Iași (1860), sau că la 3 februarie 1862 s-a format primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu – premier asasinat în urma atentatului de la 8 iunie, în același an…

Tot în vremea lui Cuza s-a întemeiat „Junimea” la Iași (1864), an în care s-a instituit Consiliul de Stat, iar Kogălniceanu a prezentat Adunării legea rurală, s-au promulgat legile administrative pentru organizarea teritoriului și pentru înființarea consiliilor județene, s-a statuat prin lege organizarea judecătorească a României moderne și se inaugurează Universitatea din București. Tot în perioada respectivă intră în vigoare Codul penal, Codul civil și ia ființă Casa de Depuneri și Consemnațiuni…

Timpul trece și ne învață că în fiecare clipă se petrec lucruri care cer un sfat, dar istoria îi uită de obicei pe cei precauți. În schimb, i-a ținut minte pe cei care au ars până la capăt, renunțând la o înțelepciune care nu-i învăța decât cum să se spele mai repede pe mâini. La marile evenimente, martorii absenți stau în fața destinului cu capul aplecat într-o parte și-l privesc cu ochii lor orbi, cu care nu se poate vedea decât nevăzutul…

Tristețea poporului român este că, în momentele cruciale ale istoriei, cheia problemelor lui nu s-a găsit niciodată în ușă, iar o altă tragedie a noastră este că, toată existența românilor ne atestă că, la răscrucea istoriei, pentru ei circulația n-a fost bine dirijată.

Sigur, viața este mereu un prilej de a ne întreba: „Cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm?” Iar noi trebuie să răspundem gândind. Dar gândind mult!

Fiindcă cu cât gândirea îți este mai săracă, cu atât nu-ți poți înțelege dorințele și nu le poți construi. Dar este important să gândim mereu, fiindcă gândurile ne organizează timpul și tot ele ni-l destramă. Apoi, pe acest drum, după un timp vom înțelege că norocul e făcut din lacrimile noastre…

Chiar dacă istoria seamănă cu o viață scrisă pe apă într-un roman al trecutului, chiar dacă ea este o privire retrospectivă asupra unui imens cimitir al iluziilor, se pare că trăim într-un secol care nu mai are răbdare să asculte șoaptele istoriei. Fiindcă ea nu ascunde totdeauna și pentru toți aceeași taină și se adresează tuturor pentru că nu se adresează precis nimănui.

O facem acum, când în politică, se joacă nepermis cu valorile naționale. Acestea sunt valorile cele mai vechi și cele mai sigure. Ele nu se opun prin natura lor altor valori. Nu valorile naționale – ci alte lucruri – creează conflicte cu rădăcini istorice nefericite.

Noi românii, la fel ca mulți alții, ne-am obișnuit să privim lumea de pe înălțimea unui munte de neșansă pe care ne-a aruncat istoria, dar înțelegem că sub noi stă un neam nemișcat în genunchi!

Și Dumnezeu ne va ajuta!

Prof. dr. ing. Radu Munteanu

Președinte de onoare al Universității Tehnice din Cluj Napoca

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_empty_space][vc_separator style=”shadow” border_width=”10″][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_empty_space][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_column_text]

Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859 – Momentul hotărâtor în făurirea statului național unitar român!

Pentru că obişnuinţa este cea de-a doua natură a omului, poporul român s-a obişnuit ca de aproximativ 163 de ani, la 24 ianuarie să fie sărbătorită Unirea Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească sau Valahia, un act decisiv care s-a realizat prin alegerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin unitatea de voinţă politică a celor două principate româneşti, aceasta fiind socotită prima etapă crucială în crearea statului unitar român modern! Prin cunoscutele reforme începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, românii şi-au afirmat identitatea în cadrul unei ţări care s-a numit România, cu o singură Capitală, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. De aceea, nu poate fi trecut cu vederea faptul că generaţia de intelectuali patrioţi care a realizat Unirea din 1859 a avut meritul deosebit de a fi reuşit să impună un spirit deschis către ideile de unitate, libertate şi fraternitate a tuturor românilor, idei născute în iureşul Revoluţiei franceze de la 1789, pentru care mulţi dintre ei luptaseră cu arma în mână pe baricadele revoluţiilor de la 1848 din Europa.

,,Alegându-te pe tine domn… am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou”!
Cei mai de seamă patrioţi unionişti, cum au fost: Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi alţii, au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul prielnic în plan intern şi extern pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei poporului, în pofida faptului că la mijlocul secolului al XIX-lea, soarta celor două Principate se afla în mare parte la discreţia Imperiului Otoman şi a Rusiei Ţariste, care se opuneau vehement ideii de unire a lor. De altfel, obiectivul declarat al românilor prin care se cerea «Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc» a fost afirmat într-un mod clar în ziua de 24 mai 1848, la Braşov, prin programul-legământ intitulat: «Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei», dar, contrar intereselor legitime ale poporului român, în primăvara anului 1849 Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist au încheiat la Balta-Liman o aşa-zisă convenţie care afecta negativ suveranitatea Principatelor şi stabilea ca domnitorii ţărilor româneşti să fie numiţi direct de către sultan, cu acordul Rusiei Ţariste, astfel ca Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi in Ţara Românească Barbu Ştirbei, să fie consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman. Să mai precizăm faptul că, deşi domnitorul muntean nu se împotrivea unirii, în multe privinţe, el nu s-a arătat la fel de entuziast ca domnitorul moldovean, care a înlăturat restricţiile şi marginalizarea care au fost impuse revoluţionarilor paşoptişti, reprimindu-i în ţară şi facilitând în acest fel reorganizarea şi încurajarea mişcării unioniste în Moldova. În condiţiile izbucnirii Războiului Crimeii, în 1853, ambii domnitori şi-au pierd scaunul domnesc, atunci când trupele ruseşti au ocupat Principatele, fiind urmate, după retragerea lor, de cele habsburgice şi cele otomane, toate cele trei imperii dovedindu-se ostile Unirii Principatelor. Se cunoaşte faptul că Războiul Crimeii, care a durat trei ani, s-a încheiat cu înfrangerea Imperiului Ţarist, iar Tratatul de pace încheiat la Paris în 1856 a stabilit o serie de prevederi care priveau şi statutul celor două Principate Române. Astfel, protectoratul Imperiului Ţarist era desfiinţat, urmând ca Principatele să beneficieze de garanţia colectivă a Marilor Puteri Europene, astfel că se păstra suzeranitatea otomană, dar se garanta independenţa administrativă, erau realipite Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi se constituiau Divanurile Ad-hoc, cele care urmau să exprime voinţa românilor în privinţa unirii. În locul celor doi domnitori au fost numiți caimacani care să prezideze şi să consfiinţească hotărârile poporului, noul climat politic permiţând şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi munteni care au pregătit formarea Comitetelor Unioniste. În renumitele Divanuri Ad-hoc puteau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei în formare, astfel că toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în problema Unirii. Dacă în Ţara Românească majoritatea opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova situaţia s-a complicat în momentul în care Partidei Unioniste, în frunte cu Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza, i se opuneau cu îndârjire aceia care doreau menţinerea separării, un fel de partidă antiunionistă în frunte cu Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi, îndemnaţi de caimacanul Nicolae Vogoride şi având chiar de partea lor Austria şi Turcia! Au apărut, astfel, manevre politice concretizate prin falsificarea listelor electorale pentru Divanurile Ad-hoc, iar, în acest sens au fot dezvăluiri ale falsului în presa timpului, s-au accentuat o serie de tensiuni până la ruperea relaţiilor diplomatice. La intervenţia Franţei şi Angliei, a Împăratului Napoleon al III-lea, în cele din urmă, alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate şi, în septembrie 1857, divanurile din cele două Principate s-au pronunţat pe rând în favoarea Unirii. În anul 1858, Marile Puteri europene acceptau prin Convenţia de la Paris uniunea între cele două ţări, cu instituţii proprii, dar cu armată şi Curte de Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la Focşani, care urma să facă legi de interes comun. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, prin instituţii care trebuiau să îi desemneze pe cei doi domnitori, iar tocmai pe această problemă au apărut din nou unele divergenţe, deoarece configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, fiind împărţită în două grupări, una liberală şi alta conservatoire, cu toate că fiecare dorea unirea, dar cu un domn care să le apere interesele şi să le asigure păstrarea puterii politice. De exemplu, în Moldova, liberalii l-ar fi dorit ca domnitor pe Costache Negri, Vasile Alecsandri sau pe Mihail Kogălniceanu, în timp ce conservatorii îl propuneau pe fostul domn Mihail Sturdza sau pe fiul său, Grigore Sturdza, iar, în Ţara Românească situaţia era asemănătoare pentru că se confruntau pentru domnie câţiva candidaţi printre care se numărau: Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru Ghica şi Dimitrie Ghica.

,,Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun…”!

În ceea ce priveşte Convenţia de la Paris, aceasta prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul că nu poate fi aceeaşi persoană, atât domnitor al Moldovei, cât şi domnitor al Ţării Româneşti. Dar, tot din Moldova a venit «ceasul bun», cum se spune, deoarece în pofida unor manevre politice de culise şi chiar a unor conspiraţii cu trădări şi trădători, a fost găsită o soluţie de compromis pe baza căreia urma să fie ales domnitor colonelul hatman Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei, care, cu toate că nu era o personalitate de prim rang în atenţia opiniei publice, în cele din urmă grupările politice l-au sprijinit pe deplin, preferându-l în faţa unui politician redutabil şi cu multe legături bazate pe interese de clan, aşa că, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate ca domnitor al Moldovei. Din păcate, în cercurile politice din Ţara Românească, Alexandru Ioan Cuza nu era cunoscut, dar, apărea tot mai clară ideea că oricine ar fi fost ales domnitor la Iaşi, trebuia să fie ales şi la Bucureşti. Ca urmare a unei asemenea opinii, în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la Hotelul «Concordia» din Bucureşti, unde, pentru prima oară s-a propus ceea ce până atunci fusese doar o năzuinţă supremă, ca Domnitorul Cuza al Moldovei să fie ales şi ca Domnitor al ambelor Principate Române, pentru a se înfăptui cu adevărat Unirea. Deci, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza fost ales în unanimitate ca Domnitor şi al Ţării Româneşti, iar populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu entuziasm şi cu o bucurie de nedescris! Marele istoric şi patriot român, Mihail Kogalniceanu spunea în discursul său adresat Domnitorului, după alegere: ,,Alegându-te pe tine domn… am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou… Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputati te-au ales domn, însă, ai să domneşti peste două milioane de oameni”! În pagina sa festivă, Ziarul «Românul», din 27 ianuarie 1859 scria următoarele cuvinte despre acest moment sublim: « Nu se auzeau în toată Capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie care erau singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător», pentru că Unirea semăna ca o eliberare din robie! Dar, merită subliniat faptul că nici dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii, nu au fost obţinute atât de uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris, iar, la insistenţele acestor puteri ostile unirii, au urmat mai multe misiuni diplomatice conduse de către apropiaţi ai lui Cuza! În capitalele Marilor Puteri au fost organizate conferinţe, s-au manifestat unele tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară, dar, fermitatea Domnitorului Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a marelui diplomat Costache Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut ca rezultat faptul fericit ca în septembrie 1859 să se accepte recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris, iar, deplina Unire a fost recunoscută abia 2 ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior, chiar dacă Austria, în schimb, era dispusă ca să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În ultima instanţă, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care în anul 1862 a adoptat numele de România, cu Capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern, ceea ce constituia un pas hotărâtor pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. Din păcate, poate chiar ca o «ironie» a istoriei, Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a început la 24 ianuarie 1859, cu multe speranţe şi cu atâta bucurie, s-a încheiat printr-un conflict deschis cu elita politică, fiind acuzat de autoritarism şi silit să abdice în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866. Dar, dincolo de orice acuze şi reproşuri, trebuie spus că reformele iniţiate de către Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României, chiar dacă personalitatea uneori controversată a Domnitorului aduce şi unele probleme în istorie. Cu toată opoziţia îndârjită a vechii boierimi, a marii burghezii în ascension şi a unei părţi a Bisericii, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a iniţiat împreună cu primul său ministru, Mihail Kogălniceanu, o serie de reforme interne importante, cum ar fi: reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitul personal şi cel funciar, secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor şi mănăstirilor, legea rurala din 1864, prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă şi grădini, reforma agrară care a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul dintre cele mai însemnate momente din istoria României moderne. În timpul domniei lui Cuza a fost reformată şi justiţia, au fost concepute: o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, iar, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată Armata naţională. Dar, pentru că Domnitorul realizase reforme solide, fără a mai păstra legătura cu elita politică, au apărut şi situaţii când aplicarea reformelor a fost obstrucţionată de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o la 2 mai 1864, prin forţă, iar, în acelaşi an, a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atât nemulţumiri interne, cât şi din exteriorul ţării! În urma acestor acţiuni hotărâte, împotiva Domnitorului s-a constituit o coaliţie «monstruoasă» alcătuită din liberali şi conservatori, poate aceeaşi unanimitate care l-a şi ales în fruntea ţării, astfel că, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de către complotiştii din «monstruoasa coaliţie» să renunţe la tron în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, iar, la finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara şi să ia calea exilului. Domnitorul Unirii avea să moară la Heidelberg, în Germania, la 15 mai 1873, când avea doar 53 de ani, departe de ţara pe care a iubit-o atât de mult! Osemintele sale au fost aduse în ţară şi sunt înhumate la Mănăstirea «SfinţiiTrei Ierarhi» din Iaşi. Marile reforme iniţiate de către Alexandru Ioan Cuza au deschis calea făuririi României moderne, iar aducerea pe tronul ţării a prinţului Carol I a făcut că actul de la 24 ianuarie 1859 să fie unul ireversibil şi mereu orientat spre făurirea României Mari!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

SURSA: https://gorjeanul.ro/unirea-principatelor-romane-la-24-ianuarie-1859-momentul-hotarator-in-faurirea-statului-national-unitar-roman/[/vc_column_text][vc_empty_space][vc_separator style=”shadow” border_width=”10″][vc_empty_space][vc_column_text]

UNIREA FACE PUTEREA

[/vc_column_text][vc_column_text]

Termen adesea uzat și abuzat, adulat și mai rar contestat,încărcat parcă cu o semnificație magică generatoare de acțiune,sentimente și trăiri profunde,cuvântul Unirea a implicat mereu și dimensiunea,rareori inefabilă,a puterii.Revoluționarul Dumitru C. Brătianu scria la mijlocul secolului al XIX-lea:„Unirea brațelor măresc averile popoarelor și asigura apărarea lor”.În consonanță ,Nicolae Bălcescu sublinia:„Unirea face puterea statelor și,prin urmare,fericirea lor”.E de ajuns să medităm astăzi la devizele multor state,a Uniunii Europene chiar,toate edificate în modernitatea timpurie sau mai târziu pentru a înțelege că dincolo de conținutul semantic atât de bine cunoscut al acestui cuvânt,trimiterea la Unire ca sursă a puterii și prestigiului este implicită.Primul ideocrat al lumii,Stendhal,remarca cu multă înțelepciune:„Puterea,după dragoste ,este prima sursă de fericire”.Puterea în sens weberian are o dimensiune teleologică și este o exprimare a dominației tradiționale,charistmatice sau legal-raționale.Puterea generează legitimitate,iar legitimitatea generează putere stabilindu-se astfel o situație de feed-back.Caracteristic vremurilor moderne este modelul legal-rațional aceasta și ca o consecință a suveranității populare.Triada puterii văzută în forță,bogăție și cunoaștere a fost și este mereu potențată de Unire.

        Pe de altă parte ,este un  truism afirmația că dorința de unire a animat întotdeauna spiritele luminate ale tuturor comunităților din vechime și până astăzi, a înflăcărat imaginarul social odată cu cristalizarea și afirmarea națiunilor în modernitatea timpurie.Ion Ghica,meditând la destinul românilor a afirmat:„Ori de câte ori viitorul a surân României,fiii ei nu au lipsit a aspira către Unire”.

         Alături de conceptele fundamentale,ideile-forță,pe care s-a edificat lumea modernă:Libertate,Egalitate,Fraternitate,Unitatea a reprezentat și încă reprezintă aspirația legitimă și firească a tuturor națiunilor lumii.Unitatea a fost rezultatul unei alchimii profund umane și deopotrivă sublimatul care a justificat alcătuirile politice ale lumii așa cum o cunoaștem, a întruchipat aspirația democratică și a exprimat suveranitatea poporului și voința națională la mai toate comunitățile care și-au căutat împlinirea destinului istoric în cadrele lumii moderne,în acord deplin cu valorile și principiile general umane ale drepturilor imprescriptibile ale omului.Unitatea a fost și a rămas simbolul viu al idealului național așa cum a fost el formulat încă din vremea Revoluției Franceze.Națiunea noastră –născută în creuzetul iluminist pe temeiul nobilei noastre origini și în numele unei exemplare evoluții istorice în condiții nu de puține ori vitrege-a îmbrățișat ardent prin elitele sale ideea unității culturale,dar și politice,pe care a propagat-o și a întreținut-o ca o flacără vie în mințile tuturor românilor În lanțul universal al unității umanității ,veriga românească n-a fost nicidecum una slabă iar voința înaintașilor noștri de reface vechea Dacie a fost lumina cu care s-au hrănit cei mai destoinici fii ai neamului.Mihail Kogălniceanu,personalitate de prim rang a românilor din veacul al XIX-lea,afirma încă înainte ca marile deziderate naționale să fie împlinite:„Eu cunosc o horă și mai frumoasă,hora în care să se țină de mână toți pământenii,și ortodocși,și catolici,și armeni și fără a se uita la deosebirea religiilor,pe care le poate judeca numai Dumnezeu,toți legați prin aceleași drepturi și îndatoriri,prin același interes,prin aceiași dragoste față de țară,să joace hora României unite și autonome”.Secolul al XIX-lea,„secolul naționalităților”,a fost cel care a potențat idealul național și a propus românilor,și nu numai lor,un nobil țel și anume acela al unității.„Tânăra Europă”imaginată de cei care au fost actorii fundamentali ai „primăverii popoarelor”,revoluționarii de la 1848-1849,era o Europă a statelor națiune care urmau a conviețui pașnic și în frățească armonie,o Europă care anticipa magistral și profetic Uniunea Europeană de astăzi,cel puțin în privința securității, a drepturilor fundamentale imprescriptibile și a abolirii războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor intestine.Libertatea și Unitatea națională n-au fost concepute în detrimentul altor nații,ci în consonanță și armonie cu acestea.Valoarea morală a Unității constă tocmai în acceptarea celuilalt,în acceptarea generoasă a diversității propuse de natură și de Dumnezeu,în empatie reală și profundă care animă orice spirit luminat și în esență tolerant.Acestea au fost,fără nici un fel de dubii sau rețineri și idealurile românilor luminați din toate provinciile românești.Legământul Unirii rostit cu voce tare sau șoptit la Iași,la București,la Blaj,în alte locuri pline de capital simbolic pentru națiunea noastră la Chișinău sau Cernăuți,în tot cursul istoriei noastre,nu a avut cuvinte de ură față de cei de altă etnie,nu a fost o promisiune de răzbunare,ci un îndemn la armonie și matură chibzuință.Românii de atunci nu au nutrit sentimente egoiste,nu s-au preamărit pe sine în defavoarea celorlalți,nu și-au arogat poziții de stăpân răzbunător,ei au vrut să construiască un edificiu social și statal în care sentimentul destinului comun,al demnității fiecăruia,al libertății responsabile,al generozității profund umane,al altruismului luminat să triumfe încununând astfel creația nepereche a lui Dumnezeu:Omul și Umanitatea.

          Fiecare început de an ,fiecare 5 și 24 ianuarie ne amintesc-începând din 1859-faptul că românii și-au plămădit un stat național modern,că și-au început ascensiunea dificilă între națiunile moderne ale Europei și lumii.Iată câteva din argumentele care ne îndrituiesc să considerăm această zi drept veritabilă Sărbătoare națională,așa cum și din inițiativa mea alături de a altor ieșeni s-a și întâmplat:24 ianuarie reprezintă Unirea Principatelor,prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza,primul pas și cel hotărâtor pentru realizarea statului național unitar român la 1 Decembrie 1918;această zi semnifică,practic,ziua de naștere a statului național modern român;tot ea simbolizează intrarea tânărului stat național modern român în concertul internațional,lucru care va conduce mai târziu,în contextul crizei orientale din 1877-1878,la proclamarea și dobândirea independenței de stat a României;24 ianuarie deschide calea procesului modernizării rapide a statului și a societății românești în acord cu realitățile occidentale ale epocii.În timpul domniei lui Alexandru Ioan I toate domeniile activității de stat și ale vieții economico-sociale și cultural-spirituale au fost supuse unor reforme înnoitoare,măsuri care au plasat decisiv în albia modernizării tânărul stat român;24 ianuarie contribuie decisiv prin urmările sale la afirmarea deplină a identității naționale românești în context regional și continental;mai mult ziua aceasta a fost  prilej de bucurie și sărbătoare pentru toți românii,inclusiv cei aflați în teritoriile românești de sub vremelnică stăpânire străină(Transilvania,Banat,Basarabia,Bucovina ș.a.m.d.)și a fost aniversat ca atare în permanență;24 ianuarie a fost sărbătorit mereu de către români indiferent de regimurile politice,de formele de guvernământ sau de factorii decizionali aflați la putere într-un moment sau altul;24 ianuarie a fost și a rămas mereu o sărbătoare populară asociată în mentalul colectiv românesc cu unitatea și solidaritatea națională.Un semn peremptoriu al acestei afirmații este faptul că domnia lui Alexandru Ioan I a fost una generatoare de mituri și folclor fiind comparabilă în acest sens cu domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt;în fine,24 ianurie constituie simbolul debutului politicii faptului împlinit practicată cu succes de elitele românești în a doua jumătate a veacului al XIX-lea,numit și „secolul naționalităților”,în vederea realizării dezideratelor de ordin național.„Unirea Principatelor”-spunea el-a fost visul de aur al junețelor mele,ocupația cea mai serioasă a anilor mei de victorie și va fi ultimul suspin al meu când mă voi despărți de voi”.Asemenea lui au gândit și au acționat Mihail Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Ion C.Brătianu,C.A. Rosetti,Costache Negri,Dimitrie și Ion Ghica,Eugeniu Carada,Cezar Bolliac,Manolache Costache Epureanu și mulți,foarte mulți alții,mai puțin cunoscuți precum Grigore Cuza,Costache Rolla,Rosetti-Tețcanu alături de cei numiți generic„căuzași”.Mai toate numele evocate până acum,cu puține excepții,a celor care au devenit și trebuie considerați adevărații părinți ai României moderne au fost francmasoni și în această calitate dublu emencipatori în sens național firește și social mai apoi.

          Nu trebuie niciodată uitat faptul că Unirea de la 1859 a premers și anticipat realizarea unității italiene și a celei germane,a deschis o cale nouă în practica diplomatică a vremii și a reprezentat un triumf al principiului naționalităților.Cu tot sprijinul extern pentru cauza românească nu putem încheia fără a aminti cuvintele lui Vasile Boerescu,care în acele vremuri exprimau,de fapt,voința marii majorității a elitelor românești:„De noi depinde a ști să ajungem la Unire,la acest drept al nostru,la această consecință a autonomiei noastre,la realizarea acestei idei,ce s-a împlântat atât de tare în spiritul a tot ce e român”.Conștiința acestui fapt a fost magistral exprimată de Alexandru Ioan Cuza care afirma:„Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării organizarea ce o aștepta de atât de mult timp”.În cei șapte ani de tumultosă domnie a sa România a intrat decisiv în albia modernității,iar poporul român a pătruns ferm în conștiința europeană.

         La bicentenarul nașterii celui care va rămîne de-a pururi în memoria socială a românilor Domnitorul Unirii gândurile națiunii trebuie să se îndrepte spre două semnificații profunde cu rezonanțe în contemporaneitate:mai întâi,sacrificiul personal al celor implicați în fondarea și dezvoltarea inițială  a tânărului stat național modern român,sacrificiu care a implicat adesea nu numai posesiuni materiale și averile moștenite de la generațiile anterioare,ci adesea și libertatea personală și liniștea propriului cămin:iar mai apoi,voința de unitate și armonie într-o țară care se afla în plin proces al primei integrări europene de factură occidentală dacă admitem că astăzi o parcurgem pe cea de-a doua.

         Un florilegiu de texte cu întindere și valoare inegale urmează a ilustra pentru cititorul grăbit al zilelor noastre câteva dintre reflecțiile pe care o interesantă și complexă epocă mi le-au furnizat de-a lungul timpului și cu diferite ocazii în care am rememorat epoca și pe Domnitorul Unirii.Mai toate textele din acest op au fost prezentate și publicate în diverse reviste și jurnale naționale,unele științifice,altele culturale de-a lungul mai multor ani.Unele dintre ele au o valoare euristică,altele propun o narativitate relativ facilă.Oricum,ele reflectă un set de adevăruri și valori pe care le consider peremptorii.Aceasta este și motivul pentru care am considerat necesară o a doua ediție revăzută și adăugită a lucrării publicată mai întâi în anul 2016.

         Întreprinderea de față este,cred eu,o modalitate firească prin care îmi pot exprima omagiul față de o personalitate și epoca sa,ambele deopotrivă fundamentale și memorabile pentru destinul națiunii noastre.

 

CS I dr. Cătălin Turliuc, Institutul de Istorie “A.D. Xenopol” Iaşi 

[/vc_column_text][vc_empty_space][vc_separator style=”shadow” border_width=”10″][vc_empty_space][vc_column_text]

Întâia Mare Unire a românilor

            La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor la Valahiei obținând unanimitatea voturilor exprimate în ședința Adunării Deputaților, toți cei 64 de membri agreând propunerea exprimată în prima parte a respectivei ședințe. În felul acesta s-a realizat un pas intermediar, dar extrem de important, în direcția dorită de cea mai mare parte a clasei politice românești, aceea de a aduce pe tronul Principatelor un domnitor aparținând uneia dintre familiile regale din Europa. Alexandru Ioan Cuza a fost considerat, din acest punct de vedere, un “depozitar temporar” al tronului celor două principate.

            Semnificaţia dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza era însă mult mai importantă pentru statul proaspăt apărut pe harta Europei. Dubla alegere de la 5 respectiv 24 ianuarie 1859 reprezintă o dovadă în plus a hotărârii clasei politice româneşti privind adoptarea modelului occidental, nu doar din punct de vedere cultural dar şi în privinţa organizării statului. România este, prin urmare, încă din momentul naşterii sale, o ţară interesată să se dezvolte din punct de vedere economic, politic, social şi cultural în conformitate cu modelele oferite de statele din vestul  Europei. România nu a devenit un stat european la începutul anilor 2000 când a fost primită în rândul statelor member ale NATO şi Uniunii Europene, ci încă de la începuturile sale, când a achiesat, cu toată forţa şi convingerea, la valorile civilizaţiei occidentale.

            Unul dintre cele mai mari impedimente în calea unirii Moldovei cu Ţara Românească era dorinţa unora dintre descendenţii fostelor familii din cele două principate de a accede la tron. Acest lucru era deseori recunoscut de către oamenii politici ai vremii, aşa cum este cazul lui Vasile Boerescu, cel care se pronunţa în legătură cu acest subiect într-un discurs citit în chiar ziua alegerilor de la Bucureşti, întrebându-şi colegii “Care este cauza diviziunei noastre? Care este mărul de discordie dintre noi ?”[1], pentru ca tot el să ofere şi răspunsul: “Acest măr de discordie, să nu-l ascundem, el este domnia. Cine va fi domnul? Fiecare îşi are convincţiile sale, fiecare îşi are simpatiile sale personale; fiecare din noi crede că ţara va fi mai fericită având de domn pe cutare şi pe cutare. Dar discordia există, căci nu toţi cugetăm asemenea. Din această discordie rezultă discreditul nostru. Nimeni nu mai are credinţa la noi; anarhia nu e departe, şi inamicul e la porţile noastre. Cum să respingem anarhia? Cum să oprim pe străini? Făcând să piară Discordia, făcând să dispară punctul care ne desparte”. [2]

            Cel mai important pas era, prin urmare, desemnarea unui candidat care să stingă aceste pasiuni din rândul familiilor de foşti domnitori, candidat care să poată să-şi asigure sprijinul tuturor electorilor, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Beneficiind de majoritate în cadrul Adunării elective din Moldova reprezentanţii Partidei naţionale l-au propus initial pe Vasile Alecsandri. După renunţarea acestuia deputaţii l-au propus pe Costache Negri, una dintre cele mai respectate personalităţi ale vremii. S-a ajuns în cele din urmă la susţinerea candidaturii lui Alexandru Ioan Cuza. A fost mult mai uşor pentru Cuza şi pentru cauza mişcării unioniste, ca acesta să candideze la Bucureşti, ca domn ales al Moldovei, lucru dovedit şi de rezultatele alegerilor. În şedinţa solemnă din data de 24 ianuarie, Cuza a fost ales domn al Ţării Româneşti cu unanimitate de voturi.

            Era pentru prima dată când oamenii politici români abandonau, fie și pentru un moment, interesele grupărilor politice din care făceau parte şi acţionau în consens. Astfel de situaţii de compromis politic pentru susţinerea unor interese de ordin superior au mai avut loc în câteva rânduri. Prima dată, în ordine cronologică, clasa politică românească se coagula tocmai pentru a-l îndepărta pe Cuza din fruntea Principatelor, formând ceea ce a rămas în istoriografia românească sub numele de “monstruoasa coaliţie”. Cu atăt mai ciudată pare atmosfera extraordinară, de mare sărbătoare, ce a marcat dubla alegere a lui Cuza, atmosferă surprinsă într-un alt discurs al lui Boerescu, în care acesta aprecia că “actul ce am făcut noi astăzi este un act ce dovedeşte la noi patriotism şi o desinteresare aşa de mare, cum rar se pot vedea exemple la naţiunile cele mai mari ale Europei! Astăzi unirea se realizează prin puterile morale, prin armele spirituale. Graţie vouă, mandatari ai naţiunei, care ştiurăţi într-un moment a vă învinge toate pasiunile, a călca peste toate interesele egoiste, a înăbuşi orice uri, şi a depărta orice simpatie şi antipatie personală spre a depune pe altarul patriei, pur şi virgin, acest principiu al reconcilierei generale şi al puterei naţionale.”[3]

            În urma dublei alegeri a lui Cuza apărea pe harta Europei un nou stat cu o suprafaţă de 123.355 km² şi o populaţie de circa 4.000.000 de locuitori. [4]

              Pentru a se ajunge la acest moment de foarte mare importanţă, cele două principate au avut un de parcurs un drum extrem de lung şi anevoios. Este foarte dificil de stabilit momentul în care începe istoria “integrării” europene a spaţiului locuit de români.

              Contextul geopolitic a fost unul extem de complicat pentru principatele române, mai ales pentru Muntenia şi Moldova. Influenţa bizantină a fost înlocuită cu cea turcească după cucerirea Constantinopolului de către sultanul Mehmed al II-lea, în anul 1453. Rusia devenea şi ea, în timpul domniei lui Petru cel Mare (1682-1725), una dintre marile puteri ale Europei. Cam în acelaşi timp, odată cu eşecul ultimei tentative otomane de extindere spre vestul Europei, marcată de asediul Vienei din 1683 (al doilea după cel din 1529), Habsburgii devin din ce în ce mai interesaţi de această regiune a Europei, speculând declinul tot mai accentuat al Înaltei Porţi.

            Austria, Rusia şi Turcia s-au confruntat pentru extinderea influenţei în principate nu doar pe cale diplomatică ci şi prin numeroase conflicte militare. Timp de aproape o sută de ani principatele au fost prinse în frecvente războaie între cele trei mari puteri zonale.

            Între 1716 şi 1718 avea loc un război între Austria şi Turcia, război cauzat, în principal, de nemulţumirile faţă de condiţiile stabilite prin tratatul de la Karlowitz (după numele german al localităţii sârbe Sremski Karlovci), în urma unul alt conflict austriaco-otoman desfăşurat între anii 1683 şi 1697. Forţele militare ale Habsburgilor s-au impus, în mare parte, datorită contribuţiei decisive a lui Eugeniu de Savoia cel care, după ce a risipit o parte a armatelor otomane la Petrovaradin, a asediat şi a cucerit Belgradul în anul 1717.

            Datorită contribuţiei lui Eugeniu de Savoia la victoria Habsburgilor, el a fost cel desemnat să înceapă negocierile, principalele pretenţii ale austriecilor fiind legale de cedarea de către Turcia a unei părţi din Ţara Românească, precum şi a dreptului de numire a domnitorilor din Moldova şi Ţara Românească. În cele din urmă, Austria s-a mulţumit numai cu partea de peste Olt a Valahiei, Oltenia, care însă nu va sta prea multă vreme sub administraţie austriacă.

            Peste mai puţin de două decenii avea loc un nou conflict în care se implica şi Rusia. Este vorba de războiul austro-ruso-turc din 1735-1739. Lipsiţi de aportul lui Eugeniu de Savoia, mort între timp, austriecii au cerut pacea, solicitând mediere din partea Franţei. Una dintre cele mai importante prevederi ale tratatului semnat în 1739 la Belgrad a fost cea privind revenirea Olteniei la teritorul Ţării Româneşti. Una dintre consecinţele cele mai faste pentru partea vestică a Ţării Româneşti, în timpul în care s-a aflat sub administraţie austriacă, a fost reprezentată de perspectiva total diferită asupra modului de administrare a acestui teritoriu, reflectată în special prin organizarea unor recensăminte care să ofere autorităţilor o perspectivă asupra resurselor acestei regiuni şi, eventual, a felului în care aceste resurse puteau fi exploatate.

            Un alt eveniment extrem de important ce a avut loc în această perioadă a fost Congresul de pace ale cărui lucrări au avut loc în primăvara şi vara anului 1717. Una dintre cele mai spectaculoase propuneri care au fost aduse în discuţie în timpul lucrărilor tratatului de la Nemirov, a fost cea a Rusiei privind independenţa Principatelor Române.[5] Această propunere venită din partea diplomaţiei ruse nu putea decât să învenineze relaţiile ruso-austriece care oricum nu erau prea calde. Evident, Austria s-a opus unei astfel de propuneri, mai ales că independenţa Principatelor urma să fie pusă sub protecţia Rusiei. Era pentru prima data când subiectul independenţei Principatelor române era adus în discuţie în cadrul unei reuniuni diplomatice europene. Chiar dacă propunerea Rusiei nu era una “serioasă”, independenţa fiind pusă sub protecţia rusă, ceea ce nu reprezenta decât o încercare de extindere a influenţei țariste în principate, momentul nu este unul lipsit de importanţă.

Un al treilea conflict ce urma să aibă consecinţe importante în regiune a fost războiul ruso-turc din 1768-1774. La scurt timp de la începutul conflictului, mai exact în toamna anului 1769 Moldova şi Ţara Românească erau ocupate din nou de către armatele ţariste. Încercarea de anexare a celor două principate devenea extrem de periculoasă pentru Rusia. Din acest motiv Ecaterina a II-a şi-a modificat abordarea în privinţa acestei regiuni. Ţarina propunea unirea între Moldova şi Ţara Românească într-un stat ce ar fi avut menirea de reprezenta o zona tampon între cele trei puteri din estul Europei, strategie cunoscută sub numele de “proiectul dacic”.[6] Rusia îşi continua expansiunea spre vest, graniţa sa occidentală devenind acum Bug-ul. Obţinea, de asemenea, dreptul de liberă navigaţie în apele Mării Negre, precum şi un drept de intervenţie în afacerile interne ale Moldovei şi Valahiei.

După ce, la începutul secoului al XVIII-lea, Rusia venise cu propunerea privind independenţa principatelor, tot ea, prin vocea ţarinei însăşi, era cea care aducea în discuţie idea unirii Moldovei cu Ţara Românească. E drept că cele două demersuri nu au avut vreo finalitate şi nici nu fuseseră propuse în interesul celor două principate, însă important este faptul că Moldova şi Valahia încep să devină tot mai prezente în dezbaterile care interesau diplomaţia europeană.

Un nou conflict avea să izbucnească în 1787. Este vorba de războiul austro-ruso-turc din 1787-1792. Acest conflict, precum şi cel ce urma să aibă loc între Turcia şi Rusia, a fost influenţat de situaţia politică din vestul Europei marcată de evenimentele revoluţiei franceze şi mai apoi de cele din perioada în care Franţa a fost condusă de Napoleon într-un război împotriva întregii Europe. La Galaţi era semnat un tratat preliminar, pacea definitivă fiind semnată la Iaşi în 1792. Prevederile tratatului de la Iaşi nu făceau alteva decât să confirme prevederile celui de la Kuciuk-Kainargi şi pe cele ale Convenţiei de la Ainalî-Kavak. Noua graniţă occidentală a Rusiei mutându-se pe Nistru. În felul acesta Rusia avea să devină vecină cu Moldova.[7]

În anul 1806, profitând de faptul că Austria era mult mai interesată de evenimentele din occident, Rusia avea să declare din nou război Turciei. Sfărşitul acestui conflict urma să aibă consecinţe dramatice asupra istoriei românilor. După ce, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia devenea vecină a Moldovei, la debutul celui următor aceasta avea să ocupe partea estică a Moldovei, teritoriul dintre Nistru şi Prut.

Toate aceste evenimente reprezentau tot atâtea dovezi privind decăderea tot mai accentuată a Imperiului Otoman şi ascensiunea şi extinderea teritorială a Rusiei[8] în vecinătatea a ceea ce avea să devină “omul bolnav al Europei”, după expresia utilizată de John Russell.

Ascensiunea Rusiei ca actor extrem de influent în regiune era dovedită şi de instituirea unui protectorat “neoficial” al acesteia asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti începând cu anul 1822,[9] pentru ca, odată cu semnarea Convenţiei de la Akkerman avea să se valideze o nouă expansiune a ariei de influenţă a Rusiei prin instituirea, în favoarea acesteia, de data aceasta în mod oficial, a unui protectorat asupra principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti.[10]

Toate aceste conflicte care au adus în atenţia Europei chestiunea privind statutul juridic al Moldovei şi Valahiei au avut şi importante consecinţe negative. Radu Florescu semnala că numai Rusia ale cărei trupe ocupaseră în cinci rânduri principatele, au determinat nu mai puţin de 30 de ani de aplicare a legii marţiale.[11]

            Acestea sunt condiţiile în care, încet, încet, undeva între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui al XIX-lea începe să devină tot mai accentuate “lupta”[12] românilor, însă apreciem că este vorba de o luptă dusă nu doar împotriva Rusiei, dar şi împotriva celorlalte două mai imperii din vecinătate: Austria şi Turcia. La fel de important este şi faptul că această luptă nu a  fost purtată exclusiv pe teren diplomatic. Aşa cum Radu Florescu însuşi observa, la fel de importante precum chestiunile de ordin diplomatic au fost şi cele referitoare la interesele economice ale puterilor occidentale, considerente care au determinat, în diverse ocazii, reorientări ale politicii externe a ţărilor din vestul Europei.

            “Această” luptă a principatelor române împotriva Rusiei era cu atât mai necesară cu cât era foarte cunoscută influenţa acesteia asupra principatelor, mai ales asupra Moldovei, şi asta pentru că “mai cu plecare către Rosia decât norodul acesta al moldovenilor altul nu poate să fie, şi unirea lor către Rosia […] este de trebuinţă”.[13]

Unul dintre momentele care aveau să încheie procesul de redefinire politică şi culturală în principate este reprezentat de revoluţia de la 1848. În Moldova revoluţia se termina foarte repede. Apropierea Iaşiului de graniţa cu marea putere ţaristă pare să fi avut importanţa ei în ceea ce priveşte insuccesul revoluţiei de aici. A contat, desigur, şi faptul că domnitorul Mihail Sturdza era mult mai apropiat de Rusia şi se afla în contact permanent cu reprezentantul ţarului la Iaşi. Cel mai important factor ce a determinat înfrângerea revoluţiei din Moldova a fost acela că Rusia reprezenta o mare putere continentală care peste numai şase ani coaliza împotriva sa întreaga Europă şi care, prin urmare, nu putea tolera astfel de răzvrătiri la graniţele sale[14]. Dincolo, în Ţara Românească, replica armată venea din partea Imperiului Otoman ale cărui slăbiciuni erau evidente pentru toată lumea, fiind menţinut în viaţă deoarece interesele puterilor occidentale cereau ca Rusia să aibă o barieră cât de cât eficientă împotriva extinderii influenţei sale înspre Marea Mediterană. La Bucureşti a funcţionat, pentru trei luni de zile, în urma demisiei domnitorului Gheorghe Bibescu, un guvern interimar cu activitate destul de intensă[15]. Nici în Transilvania revoluţia nu a avut succesul aşteptat. A lăsat însă în urmă cele mai articulate programe politice.

Cu toate că revoluţia nu a avut succes în cele trei principate, ea a dat naştere celei mai prodigioase şi longevive generaţii din istoria românilor. Ideile politice ale acestei generaţii au fost rafinate în timp, iar oamenii de la ’48 au urmărit transformarea lor în principii active ale organizării societăţii româneşti. În afară de revoluţia de la 1848, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească la începutul anului 1859, proclamarea independenţei României şi proclamarea Regatului României în martie 1881, au fost doar câteva dintre marile momente istorice la care au luat parte reprezentanţii acestei generaţii care şi-a întors ireversibil privirea către lumina culturii occidentale.

Dintre reprezentanţii acestei generaţii remarcabile din istoria românilor îi amintim pe Goleşti, Brătieni, C. A. Rosetti, Nicolae Bălcescu, Ion Câmpineanu, Ioan Voinescu II, Constantin N. Filipescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu, Avram Iancu, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu, Timotei Cipariu, Alexandru Ionan Cuza, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Costache Negruzzi. Doi dintre ei; Cuza şi Bălcescu, au rămas figuri centrale şi în panteonul istoric al regimului comunist.

Ei sunt autorii modernizării societăţii româneşti, chiar dacă de multe ori au avut viziuni diferite asupra căii ce ar trebui urmată pentru o reformare cât mai eficientă, politică, administrativă şi socială.

Titu Maiorescu ţinea să se facă diferenţa între liberali sau “roşii”, care erau reprezentanţii generaţiei de la ’48 şi conservatori care se considerau a fi demni urmaşi ai lui ’56, anul sfârşitului războiului Crimeei şi al desfăşurării Congresului de pace de la Paris, conflict în urma căruia a fost înlocuit protectoratul exercitat în mod exclusiv de Rusia cu unul al tuturor marilor puteri ale Europei. Maiorescu nu era singurul care gândea astfel. Barbu Catargiu, cel care devenea primul preşedinte al Consiliului de Miniştri al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei era chiar mai intransigent. Refuzul de a autoriza o manifestaţie publică ce urma să comemoreze revoluţia din 1848 este pus în legătură cu asasinarea sa din ziua de 8 iunie 1862.

Relaţiile tumultoase dintre cele două orientări politice de la noi sunt reflectate şi de un pamflet ce a circulat în acele vremuri:

            “După ce ’mpreună mi s’au tărbăcit,

  Roşii şi cu Albii s’au încumetrit;

  Însă nu se ştie, Roşii au albit,

  Sau mai bine Albii au mai rumenit”.[16]

            Ca şi colegi de baricade sau ca adversari, cu părţile lor bune şi cu cele mai puţin bune, ca orice om politic, reprezentanţii acestei generaţii politice au fost martorii activi ai unor transformări extrem de importante pe care le-a cunoscut societatea românească timp de vreo 50 de ani, în perioada cupinsă între 1840 şi 1890 când se sting ultimii reprezentanţi ai săi.

[1] B. Boerescu, Discursuri politice 1859-1883. Volumul I 1859-1873, Bucureşti, Atelierele grafice Socec &Co., Societate anonimă, 1910, p. 4.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 7.

[4] Gheorghe Iacob, România în epoca modernizării (1859-1939). Towards a modern Romania (1859-1939), Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 19.

[5] Istoria Românilor, vol. VI, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, p. 606.

[6] Ibidem, p. 612

[7] Keith Hitchins, Românii 1774-1866, ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 65.

[8] Barbara Jelavic, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, vol. I, Institutul european, Iaşi, 2000, p.

[9] Gheorghe Platon, Românii în veacul construcţiei naţionale. Naţiune, frământari, mişcări sociale şi politice, program naţional, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2005, p. 78.

[10] Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul european, Iaşi, p. 81.

[11] Radu Florescu, The struggle against Russia în the romanian principalities: a problem in anglo-turkish diplomacy, 1821-1854, Center for romanian studies, The Foundation for Romanian Culture and Studies, Iași, 1997, p. 74.

[12] Folosim acest termen cu acelaşi sens pe care îl utilizează istoricul Radu Florescu în chiar titlul uneia dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, The struggle against Russia in the romaniain principalities: a problem in anglo-turkish diplomacy, 1821-1854.

[13] Cristian Ploscaru, Originile “Partidei Naţionale” din Principatele Române. Sub semnul “politicii boiereşti” (1774-1828), Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 139.

[14] Ioan Stanomir, Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2019,  p. 96.

[15] Ibidem, p. 58.

[16] Satire politice care au circulat în public, manuscrise şi anonime, între anii 1848-1866, cullese de C. D. Aricescu, Bucureşti, Editura Tipografiei Moderne, Grigore Luis, 1884, P. 48.

[/vc_column_text][vc_column_text]

Lect. univ. dr. Iulian Pînișoară, Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu

 

SURSA: https://alss.utgjiu.ro/supplement-2-2019/[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]